Nu mai este demult un secret că violența naște violență. Cu toate acestea, zilnic vedem sau auzim despre acte de violență petrecute în apropierea noastră și în diverse locuri din lume, ceea ce demonstrează că a admite rațional existența unui fenomen nu conduce automat la corectarea lui. Fie că se petrece prin intermediul unor fapte de o cruzime demnă de Evul Mediu fie că se manifestă verbal sau prin strategii politice ori răzbunări religioase, violența există peste tot în jurul nostru sub toate formele posibile. De ce?
Căderea zidului tăcerii, ed. Nemira oferă răspunsuri imposibil de contrazis dintre care cel mai important este acela că violența începe în copilărie iar efectele dezastruoase de la maturitate sunt aproape inevitabile. În prezent, societatea nu oferă remedii corecte, ba dimpotrivă, contribuie la perpetuarea unor erori educaționale. „Pericolul se află în ignoranța întregii societăți, care le confirmă oamenilor minciunile în care au trebuit să creadă în copilărie. Reprezentanții de seamă ai societății, profesorii, juriștii, medicii, lucrătorii sociali, preoții îi protejează pe părinți de orice reproș al copilului maltratat și ascund adevărul despre maltratarea copiilor. Se obține impresia că această înfracțiune trebuie să rămână nepedepsită.“
„Zidul tăcerii“ apare din teama oamenilor care în copilărie au fost abuzați, chinuiți sau „doar“ ignorați. Cei mai mulți oameni care au crescut în teroare încă trăiesc cu frica din copilărie de a fi pedepsiți dacă întrevăd adevărul. Nu pot privi clar faptele părinților lor, nu le pot judeca și le este greu să se elibereze de consecințele maltratărilor suferite, ba chiar își idealizează părinții și „educația severă“ pe care au primit-o. Cruzimea educației tradiționale a fost recunoscută public de când 11 state europene au interzis prin lege bătaia copiilor mici. Violența pedagogică nu reprezintă altceva decât folosirea copiilor în scopul descărcării propriilor tensiuni emoționale, adică prețul plătit pentru reprimarea propriilor suferințe din copilărie. Capacitatea organismului uman de a suporta dureri este, pentru propria protecție, limitată. Ignorarea acestor limite are numai efecte negative și, deseori, periculoase, ca orice altă formă de violare.
Intenția autoarei, Alice Miller, este de a demonstra că nici individul, nici societatea nu au voie să renunțe la adevărul privind copilăria. Copilul abuzat și părăsit din spatele zidului tăcerii, menit să „protejeze“, așteaptă să fie înțeles și eliberat din izolare și muțenie. Puțini sunt însă cei care înțeleg. Cei mai mulți își reprimă traumele din copilărie și suferă simptome tulburătoare recurgând la operații inutile sau somnifere pentru a scăpa de coșmaruri, insomnii și depresie. „S-a întâmplat mereu să întâlnesc oameni care și-au închis interiorul și care nu erau capabili de un schimb deschis de sentimente și gânduri. De fiecare dată am aflat că încercau să compenseze nesiguranța lor emoțională prin putere. Evitarea faptelor, baricadarea cu ajutorul tăcerii li se părea că este singura lor protecție.“
Nicăieri în lume nu se studiază și nu se învață consecințele rănilor sufletești din copilărie. Oamenii care în copilărie au învățat doar limbajul violenței îl acceptă ca fiind singurul normal, chiar dacă mai târziu devin călăi și victime ale acestui sistem. Recunoașterea de a fi fost bătut în copilărie nu te apropie neapărat de propriul adevăr. Este nevoie de cunoașterea emoțională a ceea ce s-a întâmplat, a faptului că un copil lipsit de apărare a fost bătut de un adult mânios. Și Adolf Hitler a admis că a fost bătut, dar a mințit în privința rănilor suferite, și-a negat sentimentele devenind ucigașul a milioane de oameni. Dacă nu și-ar fi refulat ura față de tatăl său și ar fi înțeles-o conștient nu ar fi pervertit această ură într-o ideologie. Același lucru este valabil pentru toți ceilalți copii bătuți care ulterior au devenit dictatori sau criminali. Cartea analizează destinele lui Nietzsche, Hitler și Ceaușescu oferind modelele cele mai grăitoare despre ce înseamnă pericolul copilăriei maltratate și reprimarea acestor emoții.
Adevărul copilăriei eliberează de modele distructive și autodistructive. Spaima trebuie simțită pentru a putea fi dizolvată. Este singura șansă pentru a fi sănătoși, deoarece corpul nu poate fi păcălit. El doar respectă adevărul sentimentelor și gândurilor și doar cu acestea se poate coopera pe termen lung. Cei care au scăpat prin negare din iadul cinismului, al aroganței și prostiei, al brutalității și furiei distructive, trăiesc cu dorința imperioasă de a se răzbuna. Eliberarea apare când se ajunge la înțelegerea că, spre deosebire de un copil, adultul poate renunța la reprimare. A trăi cu propria poveste înseamnă a fi cu tine. Atunci când fugim de adevăr apare ruptura și izolarea.
E greu totuși să recunoaștem minciunile ca atare dacă o persoană de la care se așteaptă ajutor persistă în minciună. Instituțiile implicate refuză să știe de ce se îmbolnăvesc oamenii prescriindu-le tablete și calmante și, mai grav, le refuză acestora accesul la cauzele simptomelor lor și la adevărata vindecare. Numeroși bolnavi cronici ajung în spitale sau închisori fără a afla că învățând să recunoască limbajul corpului lor își pot ameliora sau chiar înlătura suferințele.
Iertarea, oferită ca soluție de mulți terapeuți și autori, nu reprezintă în opinia autoarei Alice Miller o soluție. „Iertarea nu dizolvă ura latentă de sine și de alții, ci o acoperă și mai mult, deseori într-un mod periculos, fără să rezolve modelul autodistructiv. O terapie eficientă trebuie să mijlocească pacientului accesul la sentimentele sale, pentru toată durata vieții acestuia, pentru că doar astfel se poate împăca cu sine. Apelurile moralizatoare nu fac decât să închidă acest acces.“
Ultimele comentarii