Mitul ursitoarelor

Ursitoarele sunt făpturi mitice înfățișate ca ipostaze divine prin intermediul cărora acționează Soarta. Termenul de ursitoare vine de la „a ursi“ însemnând predeterminare. Ursitoarele, cunoscute și ca urse, trasează momentele biografice ale noilor născuți, iar determinările lor nu pot fi anulate pentru că ele acționează în numele Sorții. Împotriva lor se poate interveni numai parțial, pe căi ocolite cu șanse reduse de izbândă: vrăji, descântece, rugăciuni, contracte cu diavolul.

În mitologia românească, ursitoarele sau ursele apar ca făpturi feminine, uneori tinere, frumoase ca niște zâne, alteori ca Bătrâne-Fecioare, urâte ca niște vrăjitoare de unde și numele de Babele care ursesc.

Fecioria zânelor tinere sau bătrâne înseamnă starea de puritate fizică și spirituală, strict necesară ritului ursirii și imparțialității lor.

Mitul urselor prezintă două variante rituale ale ursirii:

1. Activitatea lor se desfășoară succesiv în primele trei nopți de la naștere. În prima noapte lucrează torcătoarea asistată de celelalte două, torcând firul vieții noului născut, în noaptea a doua depănătoarea deapănă firul tors pe ghemul vieții și în noaptea a treia curmătoarea taie cu o seceră firul vieții. A treia ursitoare este adeseori confundată cu Zâna Morții. De fapt, ursitoarea a treia fixează doar în timp limita vieții. Moartea ca acolit (altă categorie de împuterniciți ai Sorții) este cea care apare la momentul oportun și curmă propriu-zis viața.

2. Ursitoarele îndeplinesc întreaga lor activitate numai în noaptea a treia de la naștere.

Ursirea reprezintă o sinteză a întregii vieți a copilului abia născut, care se petrece în câteva secunde din noaptea a treia de la nașterea lui. Ghemul firului vieții este luat de a treia ursitoare, curmătoarea, care îl ascunde într-o peșteră în munți, la care are acces numai Soarta.

În a treia noapte de la nașterea copilului se punea în camera acestuia o masă cu mâncăruri alese și cu băutură pentru primirea urselor, pentru a se ospăta pe îndelete, a fi îmbunate și a fi îndurătoare cu soarta noului născut.

Tot în această cameră se punea un taler cu obiecte alese, fiecare având o anume semnificație (un fluier, un spic de grâu, un ban, o ceașcă cu vin). În dimineața următoare ursirii părinții copilului sau moașa întindeau talerul cu obiectele semnificative, urmărind ce obiect atingea întâi copilul cu mânuțele. Obiectul acela prevestea viitoarea stare socială, civilă sau profesională a copilului: fluierul -ciobănia, spicul de grâu – plugăritul, banul – bogăția, ceașca cu vin – beția.

În perioada formării credinței despre ursitoare și Soartă, părinții copilului nou-născut credeau că puteau să vadă cum vin acestea noaptea și că puteau auzi cum menesc ființarea fătului lor. Nu trebuiau să facă nicio mișcare sau să exclame ceva pentru a nu tulbura ursita și nici să divulge altora ce au văzut și ce au auzit. Trebuiau numai să se roage în taină, toată noaptea, cât stăteau ursele în camera copilului, ca vizita lor să fie cu noroc. Din cauza indiscrețiilor comise de părinți, ursitoarele s-au făcut invizibile. Rolul părinților a fost luat de moașe, despre care se credea că fiind mai prudente puteau să vadă și să audă ursita mai bine. Când moașele vedeau că intră tiptil ursele, spuneau în gând o rugăciune:

„Urselor,

zânelor,

frumoaselor,

fecioarelor,

cu bine veniți,

bine ne găsiți.

Cum vă primim,

cu masă pusă,

cu bucate direse,

vinațuri alese,

așa vă ospătați

pân’ vă dumiriți

noroc să meniți

fătului nost’…“