Aflat la sfârșitul săptămânii trecute pentru a patra oară în România, la invitația Asociației Rabten Compassionate Wisdom în colaborare cu Editura Herald și Centrul „Seeds for Happiness”, Maestrul Gonsar Tulku Rinpoche, director al Centrului de Înalte Studii Tibetane din Elveția, a susținut la Casa de Cultură a Studenților o conferință publică pe tema compasiunii ca sursă a fericirii, conferință pe care o reproducem mai jos:
„Compasiunea ar trebui să fie esența tuturor religiilor. O cale spirituală sau o religie este autentică dacă în cadrul ei este cultivată compasiunea. O cale spirituală sau o religie autentică aduce numeroase beneficii dacă este corect aplicată. Toți cei care au întemeiat religii au făcut-o cu scopul unei vieți mai bune și a eliberării de suferință, dar acestea nu sunt posibile fără compasiune.
Cultivarea compasiunii
Eliberarea de suferință și fericirea trainică sunt aspirații ale tuturor ființelor. Pentru a atinge acest deziderat trebuie cultivată valoarea compasiunii. Definind compasiunea, pe care unii oameni o identifică cu sentimentul de milă putem spune că, de fapt, ea reprezintă ceva mult mai profund. În budism există niveluri diferite ale compasiunii. O definiție generică ar fi dorința sinceră ca o ființă care suferă să fie eliberată de suferință sau să o eliberăm noi de suferință. Cuvântul compasiune, karuna în limba sanscrită, provine din cuvintele kama „dorință, impuls“ și aruna „a opri, a stopa“ însemnând deci „ceea ce oprește dorința“.
Compasiunea oprește așadar acest impuls de a pune propria persoană în centrul tuturor lucrurilor. Suntem atât de obișnuiți să avem această preocupare de sine încât o generăm în toate situațiile și ne vine foarte ușor să fim foarte centrați pe noi înșine. Acest mod de funcționare al minții este greșit. Desigur, nu orice gând care se referă la propria persoană este greșit. Egoismul se atașează de o proiecție a minții care nu are nicio legătură cu realitatea, având în schimb o influență negativă. Asupra sinelui obișnuim să proiectăm o imagine greșită a unui eu care există independent. În realitate noi existăm în interdependență cu o mulțime de factori și oricât am căuta nu vom găsi acest eu imuabil și independent. Dacă ne întoarcem atenția în noi, nu îl vom găsi nicăieri în interiorul nostru. Existăm în mod fundamental diferit față de cum credem noi că se întâmplă, în interdependență cu o mulțime de factori.
Egoismul – atașamente și false proiecții
Eu sunt eu doar pentru mine, pentru toți ceilalți sunt tu. La fel este și în cazul celorlalți. În învățăturile sale, Buddha precizează că existența noastră este relativă și nu există niciun eu imuabil și independent. Ideea de existență independentă este valabilă pentru tot ceea ce există în univers. Și pentru ființe și pentru suferință și pentru fericire. Totul există într-o formă de interdependență și doar în acest fel funcționează toate lucrurile, printr-o legătură între cauze și efecte. Dacă furia nu ar exista în interdependență cu altceva nu am putea face nimic ca să o oprim. Acest lucru e valabil și pentru suferință și pentru fericire. Ideea greșită a unui eu independent care preexistă este ignoranță, în sensul unei lipse de înțelegere corecte față de ceea ce există în realitate.
Egoismul presupune atașarea de ceva care ne este foarte drag. Primul pas este proiecția, apoi apare atașamentul față de acest eu independent care, cu timpul, devine centrul universului. Astfel începem să clasificăm lucrurile, în funcție de ce îi place sau nu eului meu. Pe oameni îi clasificăm ca prieteni sau dușmani, după cum îi place eului nostru. Ființele evoluate nu văd lucrurile în acest fel. Doar noi, oamenii ignoranți, privim oamenii ca prieteni sau dușmani sau ne sunt indiferenți. Din cauza acestui mod eronat de a privi lucrurile, față de prieteni dezvoltăm atașamente, față de dușmani dezvoltăm ură, iar față de ceilalți indiferență. Aceste stări sunt generatoare de suferință. Ne creăm și nouă și celorlalți suferință, iar ceilalți procedează la fel, deși tot ceea ce ne dorim este fericirea și înlăturarea suferinței. Însă prin acest mod de a gândi, nu facem decât să producem suferință.
Compasiunea unui boddhisattva
Devenind conștienți de inexistența eului independent devenim mai deschiși față de ceilalți și mai capabili să ne preocupăm de bunăstarea celorlalte ființe. Pe măsură ce cultivăm grija și preocuparea față de ceilalți, ne apropiem de bodhisattva, o ființă care s-a trezit pe deplin sau o ființă iluminată. Buddha este o stare a minții din care a dispărut preocuparea față de propriul sine inexistent. Totul începe prin cultivarea compasiunii. Compasiunea unui bodhisattva este imparțială și curge către toate ființele fără nicio discriminare. Fiecare dintre noi are potențialul de a cultiva compasiunea unui bodhisattva.
Compasiunea oamenilor este superficială. Ei pot compătimi pe cineva dacă este sărac sau bolnav, dar pot dezvolta sentimente de invidie față de aceeași persoană dacă aceasta se îmbogățește sau este sănătoasă. De asemenea, există oameni care nu pot iubi animalele sau oameni care iubesc animalele, dar sunt complet lipsite de înțelegere față de alți oameni. Acest tip de compasiune izvorăște din emoții, nu din înțelepciune. Compasiunea și înțelepciunea trebuie să meargă împreună. Compasiunea nu poate fi dezvoltată fără înțelepciune. Compasiunea stabilă se manifestă în funcție de puterea de a înțelege natura reală a suferinței.
Eliberarea de suferință
Pentru a ne cultiva compasiunea, pe lângă înțelegerea corectă a suferinței, trebuie să înțelegem și totala noastră interdependență cu celelalte ființe. Un bodhisattva știe că nu poate funcționa singur și independent, ci depinde de bunătatea, înțelegerea și compasiunea celorlalți. Noi, oamenii, nu putem face absolut nimic singuri. Avem nevoie de alții, de aceea există două practici pe care trebuie să le abordăm:
– a lua toată vina și a o pune asupra singurei surse a tuturor suferințelor noastre: egoismul;
– a ne aminti în fiecare moment de cât de importante sunt toate celelalte ființe pentru bunul mers al existenței noastre.
Aceste două practici trebuie să fie esența oricărei meditații. Putem identifica felul în care celelalte ființe ne ajută să existăm. Aceste practici se cultivă gradual, în timp. Nimeni nu poate dezvolta compasiunea deplină de la început. Pe măsură ce mintea noastră se dezvoltă, compasiunea ajunge să curgă firesc spre celelalte ființe. Cultivarea compasiunii universale nu înseamnă să cunoaștem toate ființele. Tot ce avem de făcut este să cultivăm în propria minte toate calitățile. Astfel, nu este nevoie să cunosc pe toată lumea, dar pot deveni prieten cu întreaga lume. Compasiunea trebuie cultivată în propria minte prin plasarea atenției în interior, nu în exterior.
Iubirea binevoitoare este altă calitate pe care trebuie să o cultivăm alături de compasiune. Compasiunea este temelia, modul de existență și scopul final și trebuie cultivată permanent cu înțelepciune pentru a putea înțelege natura și obiectul compasiunii și pentru ca efectul să nu fie opus. Există riscul ca cineva să facă mult rău și să greșească major crezând că face bine.
Nivelul de bază este acela de a nu face rău altor ființe în mod conștient, de a nu le pune în pericol viața. Pornind de la respectul față de celelalte ființe, treptat vom elimina orice urmă de egoism. A fi egoist este ca și cum ai avea corpul plin de răni. Pe măsură ce reușim să reducem egoismul, va scădea și suferința, iar starea de bine și de fericire se amplifică.“
Mulţumim 🙂