„Calea ceaiului“ sau frumusețea ascunsă în simplitate

Istoria ceaiului este atât de veche încât originile ei se pierd în timp. La început a fost considerat medicament, apoi o băutură reconfortantă ce ajuta în timpul meditației. Legendele atribuie descoperirea ceaiului împăratului chinez Shen Nung care a observat că frunzele de ceai puse în apa fiartă îi dau acestuia un gust mai bun și un efect înviorător. O legendă din India atribuie descoperirea ceaiului prințului Bodhidharma care a constatat că frunzele acestei plante îl ajutau să rămână treaz în timpul meditației. O altă legendă străveche spune că arbustul de ceai a răsărit pe locul unde au căzut pleoapele prințului Daruna, pe care acesta și le-a tăiat ca să nu adoarmă în timpul meditației.

O perioadă de timp a fost folosit numai în cadrul mănăstirilor budiste. În secolul al VIII-lea este adus în Japonia de un călugăr zen budist chinez, unde este ridicat la rang de religie, sub numele de „calea ceaiului“, devenind foarte popular și în afara mănăstirilor și totodată o expresie a eleganței.

Ceremonia ceaiului nu se referă doar la experiența estetică a aprecierii ceaiului. Este un mod de viață, bazat pe adorația frumuseții ascunsă în sordidul cotidian, care pune la un loc arta caligrafiei, a aranjării florilor, a pregătirii focului, arta culinară, arta aprecierii obiectelor folosite în ceremonia ceaiului și arta preparării și aprecierii ceaiului. Ceremonia ceaiului include o disciplină de proveniență budistă zen a unui fel unic de socializare: cunoscătorii acestei practici se întâlnesc pentru câteva ore pentru a abandona rutina socială și a porni într-o călătorie estetică și spirituală în care regăsesc armonia, simplitatea, respectul, puritatea, aprecierea momentului, miracolul bunătății reciproce, naturalețea schimbării și romantismul încrederii în ordinea socială.

Cartea ceaiului, ed. Nemira, scrisă de Okakura Kakuzo și publicată prima dată în 1906 la New York, prezintă într-o formă ușor de înțeles istoria ceaiului și influența sa asupra artei și a stilului de viață japonez, devenind o lucrare de referință pentru ceremonia ceaiului. Kakuzo susține că arta ceaiului, născută în China, a atins perfecțiunea abia după ce a ajuns în Japonia.

Ca orice artă, ceaiul a trecut prin diferite perioade, evoluția sa fiind împărțită în trei etape principale: ceaiul fiert, ceaiul bătut spumă și ceaiul infuzie, caracteristice perioadelor Tang, Sung și Ming considerate de autorul cărții clasicismul, romantismul și respectiv naturalismul ceaiului.

Entuziasmul față de ceai a dus, în timpul dinastiei Sung, la organizarea de turnee în cadrul cărora persoanele rafinate se întreceau în a descoperi sortimente noi.

Cu timpul au apărut școli și maeștri de ceai. Camera de ceai, un spațiu destinat special ceremoniei ceaiului se află într-o clădire mică, cu acoperiș de paie, asemenea unei case de la țară. Ideogramele folosite o desemnau drept „lăcaș al plăcerii și fanteziei“, lăcașul golului“ sau „lăcașul asimetriei“ fiind menită să adăpostească un impuls poetic, dar și un loc închinat adorației imperfecțiunii. Simplitatea camerei de ceai o imită pe cea mănăstirilor zen și toți marii maeștri de ceai au fost adepți zen care au încercat să introducă acest cult în viața de zi cu zi pe baza principiilor de rafinament ale ceremoniei ceaiului.

Influența ceremoniei ceaiului se resimte în toate formele artei: arhitectura și decorațiunile interioare, palatele și mănăstirile, faimoasele grădini, ceramica, țesăturile, pictura, servirea mesei, aranjamentele florale, preferința pentru simplitate.

Cultul ceaiului constituie, în esență, o religie a imperfectului care încearcă să transpună în formă posibilă imposibilul vieții de zi cu zi. Deviza maeștrilor de ceai este trăirea întru frumusețe, adică încercarea permanentă de a trăi în armonie cu ritmul Universului.