Se crede că tăcerea este păguboasă deoarece prin tăcere nemulțumirile neexprimate se amplifică. Totuși, tăcerea nu acumulează doar resentimente, ci și energie sufletească pozitivă. Sfinții părinți ai pustiei beneficiau de această acumulare de putere a spiritului care îi ajuta să aibă viziuni și capacități de exorcizare și vindecare. Puterea tăcerii însoțită de o stare de spirit pozitivă crește încet și sigur în ființa umană. Izolarea în natură, în singurătate și tăcere, devine un tratament din ce în ce mai răspândit și acceptat de medicina modernă. Cadrul natural canalizează sufletul spre sentimente pozitive, iar tăcerea și izolarea le amplifică, aceste metode fiind mijloace extraordinare de a face față stresului cotidian. Căutarea liniștii și retragerea în tăcere se adresează minții și sufletului. Textele sacre, sutrele indiene, ca Vedele sau Upanișadele, ne învață că tăcerea și pacea interioară reprezintă esența ființei. Menirea unui maestru spiritual este de a te ajuta să descoperi cine ești cu adevărat, dar cel mai bun maestru pentru tine ești tu însuți.
Mintea limitează
A pierde contactul cu liniștea interioară înseamnă să te pierzi pe tine însuți. Zgomotul exterior este sinonim cu zgomotul interior al gândurilor, iar tăcerea exterioară este totuna cu liniștea interioară. Din cauza dorinței de cunoaștere, înțelegere și control mintea umană crede că opiniile sale reprezintă adevărul. În realitate gândirea fragmentează realitatea. Mintea gânditoare este un instrument puternic care limitează. Totodată, te împiedică să înțelegi că este doar o mică parte a conștiinței. Această convingere eronată, generată de identificarea cu gândul, naște dogme și doctrine care oferă un fals sentiment de siguranță și cunoaștere. De obicei, realitatea dovedește că sunt false și vor fi înlocuite cu altele. Creația artistică și, de altfel, excelența în orice domeniu dovedesc că mintea care gândește nu este implicată în luarea deciziilor.
Ego-ul întreține iluzia
Ego-ul este o creație a minții, condiționat de trecut și preocupat obsesiv de viitor. A trăi pentru viitor înseamnă a trăi în șablonul minții egotice. Trăind pentru viitor, atingerea scopului nu te mai satisface. Pentru a rupe lanțurile acestei condiționări este nevoie să acorzi mai multă atenție lucrului pe care îl faci decât rezultatului. Deoarece egoul are nevoie să fie mereu în conflict, nu reușești să suporți multă vreme iubirea, bucuria sau fericirea, deși le cauți și devii dependent de nefericire, cu toate că, de fapt, vrei să fii fericit. Nefericirea apare din condiționarea minții, nu din circumstanțele vieții. Clipa prezentă este singurul loc al manifestării vieții, iar tensiunile apar atunci când atenția se mută din prezent, în timp ce revenirea în prezent relevă sacralitatea existentă în orice lucru. A accepta că nu știi și a renunța să mai cauți răspunsuri cu ajutorul minții înseamnă a acorda unei inteligențe superioare șansa de a acționa prin intermediul tău. Acceptarea vieții așa cum este ea îți va aduce liniștea.
Lecția morții și a vieții
Sub imperiul ego-ului, gândurile, emoțiile și acțiunile sunt generate de dorință și frică. În relațiile cu ceilalți fie vrei ceva, fie te temi de ceva. Gândirea limitează relațiile umane la schimbul de cuvinte. O relație din care lipsește liniștea va fi dominată de conflicte. Certurile și suferința emoțională sunt declanșate de gândirea egotică, mai exact de nevoia de a avea dreptate și de a învinovăți pe altul, la care se adaugă tendința ego-ului de a fi permanent în conflict cu ceva sau cineva pentru a consolida diferența eu/celălalt fără de care nu ar supraviețui. Ego-ul are nevoie de dușmani pentru a-și defini granițele. Suferința emoțională provine din trecutul îndepărtat al umanității și se manifestă sub forma unui câmp energetic care preia controlul, hrănindu-se astfel și refăcându-se periodic. În acest fel, gândirea negativă devine profund negativă și rezonează cu reacțiile emoționale negative din jur, provocând altele noi. Identificarea conștientă poate diminua acest tip de suferință. Sentimentul de gol care apare la finalul unei experiențe trebuie înfruntat pentru că implică exercițiul morții, iar a învăța să mori înseamnă a te deschide vieții. Acceptarea sentimentelor generate de pierdere conduc spre liniștea interioară, spre esența ființei, adică spre ceea ce va transforma și va salva lumea.
Ultimele comentarii