Termenul „cathar“ nu corespunde unei realități istorice, fiind un termen peiorativ și simplificator al stigmatizării eretice, dar necesar pentru a te face înțeles. Catharii (cunoscuți în istorie și pe numele de albigenzi – Albigeois), se numeau între ei comunitatea „bărbaților și femeilor bune”. Doctrina cathară a apărut în secolul al X-lea, în sud-vestul Franţei, în regiunea Languedoc din munţii Pirinei și s-a răspândit ulterior în întreaga Europă de Vest. Credința cathară are caracter dualist. Conform acesteia universul vizibil este iluzoriu și populat cu creaturi coruptibile ale neantului, dar mai există și o lume a veșniciei și fericirii, celestă, a invizibilului și a incoruptibilului. Deși medievali, catharii poartă trăsăturile unui creștinism arhaic, autointitulându-se creștini, apostoli sau săracii lui Iisus.
Descoperirea documentelor de la Nag Hammadi în 1945 dezvăluie o bibliotecă gnostică în traducere coptă a unor scrieri grecești pierdute. Printre acestea se aflau și mai multe manuscrise de origine cathară, ritualuri și tratate în latină și occitană. Din învățătura textelor reiese că omul nu poate găsi mântuirea decât în cunoaștere devenind conștient de adevăratele sale origini. Chiar și Evanghelia coptă a lui Iuda dezvăluie apartenența la teologia omului înstrăinat în lume care așteaptă să primească scânteia de cunoaștere ce îi va permite să revină la patria celestă.
Erezia catharilor a fost de a pretinde că reprezintă adevărata Biserică creștină și doar ei îl urmează pe Hristos păstrând calea apostolică. Originea ereziei medievale nu va fi niciodată rezolvată. Ea poate fi rezumată la confruntarea celor două Biserici, două concepții religioase: „cea care posedă și jupoaie“ și cea „care fuge și iartă“, unitatea credinței și a ritualului lor fiind dorința de a constitui adevărata Biserică creștină prin practici religioase impregnate de arhaism.
Catharii trăiau în marile orașe episcopale – Toulouse, Albi, Carcassonne, Narbonne, dar și pe domeniile aristocrației rurale. Denumirea „Ordinul ereticilor“ arată că sunt considerați un ordin religios cu drepturi depline, alcătuit din bărbați și femei de toate vârstele și stările sociale, cu vocație și aspirație spirituală. Ardoarea credincioșilor este preocuparea salvării sufletului. Ei liniștesc, aduc mântuire și consolează. Chiar și oficiul „bunului sfârșit“ face obiectul unei organizări bine determinate.
Bisericile cathare, grupate în jurul unor episcopi, asemenea bisericilor primitive poartă amprenta tradițiilor creștine arhaice. Până la momentul prigoanei definitive, marchează distanța absolută dintre monahi și credincioși, dintre clerici și laici. În afara traiului lor ascetic, pentru cathari refuzul minciunii este absolut. Ei nu se angajează doar să nu mintă, dar să nici nu ascundă vreodată adevărul pe care îl știu, regăsindu-se aici dezaprobarea „minciunii prin omisiune“ din vechile catehisme. Aceasta va avea cumplite repercusiuni în momentul represiunii, când în fața Inchiziției, oamenii buni capturați și interogați nu vor minți niciodată deconspirându-și partizanii secreți și rețelele clandestine.
Scopul acestui legământ al adevărului este legământul de dreptate, al non-violenței, al refuzului pedepsei cu moartea. Catharismul critică Biserica romană care judecă și condamnă, instituționalizează războiul sfânt și încurajează omorul în numele lui Hristos. De asemenea, critică „superstițiile“ romane precum cultul idolatru al statuilor de sfinți, relicve, procesiuni. Între cele două Biserici separația este mai mult decât o rivalitate apostolică. Pentru ei suferința și moartea lui Iisus Hristos nu au nicio rațiune, ca și cultul crucii, văzută ca un instrument al supliciului. În predicile cathare nu există ziua Judecății de Apoi și nici amenințarea cu osânda. Liturghia lor era extrem de simplă, excluzând edificii sau obiecte sacre. „Nu acțiunea Bisericii ne mântuie, ci angajamentul de a ne păstra conștiința curată, angajament ce se face în fața lui Dumnezeu prin mijlocirea slujitorilor lui Hristos.“
Utopia fundamentală a fost refuzul de a considera violența o cale spre Dumnezeu, de a crede că nu există pedeapsă dreaptă sau lacrimi purificatoare. Deși a supraviețuit vreme îndelungată în forma sa organizată, catharismul a pierit pe rug din cauza persecuției religioase sistematice. Biserica oamenilor buni oferă unica experiență a creștinismului ce ignoră orice cult al suferinței, în numele adevăratei teologii a eliberării de rău.
Ultimele comentarii