Scriitor extrem de fecund în toate domeniile teologice: exeget, dogmatist, polemist și imnolog, scriitor de proză și versuri, Sfântul Efrem Sirul și-a câștigat o faimă deosebită în lumea creștină atât prin opera sa poetică, cât și prin viețuirea sa ascetică. Faima sa depășea mult granițele țării sale de origine, Siria sau, mai exact, Persia de astăzi. Datele sale biografice, din cauza faimei, sunt amestecate cu foarte multe elemente de legendă.
Se știe că s-a născut în anul 306 la Nissibi, în Persia de astăzi. Foarte de tânăr s-a atașat de episcopul Iacob de Nissibi, pe care l-a însoțit chiar la Sinodul de la Niceea. Intrat în monahism de foarte tânăr a devenit diacon, treaptă la care a rămas, se pare, tot timpul vieții sale. A împărtășit cu confrații săi de credință și naționalitate toate greutățile pricinuite de repetatele incursiuni în această provincie romană de armatele regelui persan Sapor al II-lea, care au asediat în repetate rânduri Nissibi care a și rămas apoi definitiv sub dominația persană. De aceea, Efrem s-a retras în Edessa, oraș de pe teritoriul roman, unde a trăit ultimii zece ani ai vieții sale, până la moartea survenită în anul 373.
Aici a scris cel mai mult și a înființat celebra Școală din Edessa, aflată sub conducerea sa, care s-a bucurat de o mare faimă în cadrul Bisericii creștine. Viața sa a fost în întregime un exemplu de smerenie și renunțare, de muncă și rugăciune. Unul dintre biografii săi siriaci îl descrie astfel: „De la începutul și până la sfârșitul vieții nu s-a hrănit decât cu pâine de orz, legume și buruieni și n-a băut decât apă. Trupul i se uscase pe oase, ca un hârb de oale. Haina lui, numai petici de culoarea gunoiului, pleșuv și spânatic, de statură mică, cu fața severă, el nu râdea niciodată.“
Rămas un simplu diacon, deși poseda o vastă cultură teologică, a stat mereu în fruntea luptei pentru promovarea și apărarea doctrinei creștine și a vieții spirituale. A fost un ascet și un comntemplativ de mare clasă, ceea ce și explică marea faimă de care s-a bucurat, mai ales în lumea asceților și a misticilor, deși opera sa scrisă, în cea mai mare parte, a fost închinată altor preocupări decât cele mistice. Vasta sa operă scrisă, fie în proză, fie în versuri, a fost cea mai mare parte dedicată interpretării exegetice, el explicând toată Scriptura. Din opera sa s-au păstrat Comentariile asupra Evangheliilor și a Epistolelor pauline, operele cu caracter dogmatico-polemic, sub formă de discursuri, omilii și imnuri, precum și cuvântări asupra virtuților, pocăinței, feciorie și rugăciune. Din categoria scrierilor cu caracter ascetico-mistic sunt amintite un mic tratat Despre viața spirituală, Despre formarea monahilor și două opuscule Despre virtute, adresate unui novice. Opera căreia i-a dedicat cea mai mare parte a activității este cea poetică, adică imnurile despre starea tragică a patriei sale, Nissibi, din timpul năvălirii perșilor, așa-numitele Carmina nissibena și altele despre viețile sfinților, a Sfintei fecioare sau a asceților, toate cuprinzând adevăruri dogmatice, morale sau liturgice, cum este cel mai cunoscut imn de pocăință și concentrare ascetică, ce se citește la canonul de la începutul Postului mare:
„Doamne și Stăpânul vieții mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe al iubirii de stăpânie
și al grăirii în deșert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curăției, al gândului smerit,
al răbdării și al dragostei,
dăruiește-mi mie, slugii Tale!
Așa, Doamne, Împărate,
dăruiește-mi ca să-mi vãd greșelile mele
și să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.“
Cunoscut ca Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul marchează slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori și însoțită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ.
Datorită vastei și impresionantei sale opere, Sfântul Efrem Sirul este denumit „Harfă a Sfântului Duh“, „Coloană a Bisericii“, „Gura elocinței“ sau de compatrioții săi sirieni „Profetul Siriei“. Faima sa se resimte și astăzi, fiind unul dintre scriitorii cei mai citiți. Biserica ortodoxă l-a ridicat demult în rândul sfinților, fiind urmată de Biserica romano-catolică care l-a canonizat în 1920.
Ultimele comentarii