Dacă ai ales să pășești pe calea credinței cu dorința sinceră de a înțelege sensurile ei adânci și ascunse, s-ar putea să nu îți mai dorești să te întorci niciodată la ceea ce ai fost înainte de acest demers. Nu este nicidecum vorba de vreo dependență periculoasă, ci de posibilitatea de a descoperi că viața înseamnă cu totul altceva decât credeai. Că simpla ta existență, cu toate experiențele ei, este un miracol la care nu te-ai fi gândit nici în cele mai strălucitoare visuri. Un dar pe care l-ai primit cândva, demult, la începutul tuturor lucrurilor. Și dacă ți se întâmplă să te simți agasat de „chestiunile“ religioase sau mistice, ia-ți un mic răgaz și gândește-te serios la ele pentru că nimic nu e întâmplător și s-ar putea să însemne chiar mai mult decât ți-ai fi închipuit.
Mistic înseamnă „mister“ și provine din cuvintele grecești mio „a închide ochii, a strânge buzele“ și mneo „a introduce pe cineva într-o taină“. Tot de aici provin și cuvintele grecești mistir „cel care inițiază“ și mistrion „taină, secret, mister“. Mistikos are doar sens religios, în timp ce mistrion are sensul profan de „secret, ascuns“. Dacă inițial mistic desemna învățăturile religioase păgâne, în secolul al III-lea a căpătat alte înțelesuri: liturgic (simbolic și ascuns al actelor de cult), exegetic (referindu-se la sensurile alegorice și tainice ale Sfintei Scripturi) și teologic (însemnând învățăturile ascunse ale doctrinei creștine). Această semnificație împarte creștinii în două categorii: cei care primesc adevărurile printr-un simplu act de credință și cei mistici sau gnostici care acced aceste adevăruri într-un sens superior.
Mistica, cea mai nouă disciplină teologică, constă în tendința omului religios de a-l cunoaște pe Dumnezeu altfel decât prin intermediul rațiunii, printr-o cunoaștere directă și imediată. Este considerată al treilea tip de cunoaștere alături de cea profană prin rațiune și cea supranaturală prin revelație. Așadar, teologia mistică studiază mijloacele care fac posibilă cunoașterea imediată și intuită a lui Dumnezeu, fiind considerată și „știința îndumnezeirii omului“.
În „Mistica și ascetica ortodoxă“, ed. Mistica, Ioan Gh. Savin descrie și explică mijloacele prin care omul trebuie să-și depășească propria condiție umană. „Fără har nu este posibilă cunoașterea mistică, iar harul nu se dă decât celor ce se pregătesc și se învrednicesc de dânsul prin exercitarea ascetică.“ Cunoașterea și trăirea mistică sunt daruri speciale ale harului obținute prin efortul ascetic al omului.
Apostolii, asemenea primilor creștini, trăiau în viziunea directă și imediată a divinității năzuind la obținerea acestei grații speciale a trării mistice nemijlocite. Primii creștini erau teofori și hristofori, adică purtători ai unei grații speciale, socotită starea originală și primară a creștinilor. Separarea între creștini a apărut odată ce amintirea contactului direct cu Mântuitorul s-a diminuat. Unii au făcut eforturi speciale pentru a păstra comuniunea directă cu Dumnezeu, retrăgându-se în pustiu și izolându-se de oameni, alții au aderat la mărturisirea Bisericii.
Asceza creștină reprezintă procesul propriu de purificare și de iluminare prin acțiunea harului împreună cu eforturile spiritului. Fără scopul desăvârșirii și al sfințeniei asceza profană poate deveni dăunătoare conducând la hipertrofia „eului“ sau la izolarea omului și la negarea lumii. Deși tendința este de a trata mistica și ascetica drept discipline separate, ele reprezintă aspecte complementare, ascetica fiind latura activă a vieții spirituale. Mistica orientală nu face această delimitare, ci le privește ca pe aspecte ale aceluiași scop.
Scriitorii mistici
Clemant Alexandrinul este primul care abordează tema misticismului și împarte creștinii în contemplativi și activi. Primii dețin adevărurile religioase printr-o cunoaștere ezoterică, mai presus de credința obișnuită. La acest stadiu ajung doar cei aleși, printr-o inițiere secretă deținută de Sfinții Apostoli. Lui Macarie Egipteanul sau Macarie cel Mare i se atribuie cele 50 de „Omilii duhovnicești“ care arată că ținta omului trebuie să fie eliberarea de patimi. Lepădarea de sine și de lume sunt răsplătite prin lumina Sfântului Har ce se dezvăluie prin extaz și viziuni, Macarie Egipteanul fiind un practicant desăvârșit al vieții mistice ascetice.
Evagrie Ponticul trasează elementele asceticii și misticii prin descrierea celor opt păcate capitale și combaterea lor prin virtuțile cardinale și teologice până la „rugăciunea curată“, încununarea întregului proces mistico-ascetic. Acestea vor fi dezvoltate mai târziu de marii mistici ai Răsăritului și ai Apusului. Sfântul Casian Romanul, născut în anul 360 pe teritoriul Dobrogei de astăzi, a redat în „Convorbiri cu Părinții“ convorbirile cu Părinții deșertului egiptean avute în cele două călătorii acolo, iar la cererea episcopului Castor din Apta-Iulia (Franța) a scris cele douăsprezece cărți „Despre rânduielile chinoviilor și despre vindecarea celor opt patimi capitale“.
Scrierile lui Nil Ascetul sunt cele 1061 de „Scrisori“ împărțite în patru cărți, care constituie un fel de corespondență duhovnicească. Adresate unor persoane din diverse straturi ale societății, scrisorile înfățișează idealul vieții desăvârșite la care se ajunge prin modelarea eului propriu după chipul lui Hristos.
Ioan Scărarul este autorul „Scării Paradisului“ care, prin cele 30 de trepte de ascensiune spirituală, se constituie într-o scară de urcare spre împărăția cerurilor. Lui Dionisie Areopagitul mistica ortodoxă îi datorează înțelegerea filosofică și fundamentele teoretice care au transformat mistica într-o preocupare generală creștină, ca mod de viață și metodă de cunoaștere.
Treptele ascetico-mistice
Asceza, văzută ca pregătirea creștină pentru unirea mistică cu Dumnezeu sau atingerea extazului, presupune trei etape: purificarea, iluminarea și desăvârșirea cărora le corespund trei atitudini: nepătimirea, vederea lui Dumnezeu și îndumnezeirea (apatia, theoria, theologia). Prima taină mistică este curăția Botezul, renașterea simbolică prin apă și duh, lepădarea de Satana și împreunarea cu Hristos. Purificarea se referă și la funcțiile intelectuale prin renunțarea la operațiile logice ale inteligenței și negarea a tot ceea ce inteligența consideră a fi Dumnezeu. Purificarea memoriei și a voinței sunt, de asemenea, necesare.
În faza iluminării predomină harul, un dar al grației divine. Iluminarea stă sub călăuzirea spirituală a Tainei ungerii cu Sfântul Mir și confirmă purificarea cu pecetea darului Sfântului Duh. Lupta cu patimile continuă și în această etapă, iar cele șapte păcate capitale sunt înlocuite de cele șapte virtuți: prudența, dreptatea, forța, cumpătarea, credința, speranța și dragostea îmbogățite de cele șapte daruri ale Sfântului Duh: darul sfatului, darul evlaviei, darul puterii, darul temerii, darul științei, darul înțelegerii și darul înțelepciunii.
A treia etapă a vieții spirituale mistice este îndumnezeirea sau teologisirea, comparată cu maturitatea ființei umane, de unde și analogia cu nunta din Cântarea Cântărilor și speculația ei mistică. Îndumnezeirea stă sub semnul tainei Sfintei Euharistii prin care se produce asimilarea și transformarea întru Hristos, integrarea în corpul mistic al lui Hristos. Menținerea în această etapă se face prin rugăciune și meditație mistică.
Mistica răsăriteană clasică recomandă Metoda sfintei rugăciuni cunoscută și ca rugăciunea minții, rugăciunea lui Hristos sau metoda isihastă.
Isihasmul înseamnă liniștirea deplină, ruperea de lumea simțurilor și de cea a activității minții, apatia deplină, pentru a trăi întru Dumnezeu. Este starea desăvârșită a contemplației. Capitolul dedicat rugăciunii explică originea acesteia și modul în care trebuie făcută pentru a nu cădea în ispita gândurilor și a simțurilor, rugăciunea isihastă fiind considerată temelia trudei ascetice și mistice și rațiunea de a fi a vieții mănăstirești.
Ultimele comentarii