Există oameni care se tem obsesiv de înălțime, de spațiile închise, de animale sau de insecte, de călătoria cu avionul, de întuneric, de apă, de sânge, de cancer, de lucrurile asimetrice, de facturi, de bărci, de pene, de viol sau de sosul de friptură. Da, o fobie poate avea cele mai surprinzătoare cauze. Neliniștile permanente fără temei real, anticiparea sau exagerarea unor consecințe care există mai mult în capul nostru sunt semnele anxietății, o boală, în special, occidentală, urbană. Dacă frica are un obiect concret, vizibil, anxietatea este o frică generală care ține, mai degrabă, de neputința de a ține sub control realitatea imediată și de obișnuința de a construi scenarii absurde.
Cartea Patriciei Pearson, Scurtă istorie a anxietății, ed. Nemira încearcă să explice adevăratele motive ale temerilor noastre, realizând o istorie culturală a anxietății, de la reprezentările mitologice conform cărora zeii erau încarnări ale nebuniei sau cele biblice în care se vorbește despre „sufletul alarmat“ al regelui David până la „panica“ din Franța secolului al X-lea. Prima descriere medicală a anxietății apare în 1733 în cartea medicului George Cheyne „Maladia engleză sau tratat despre tulburările nervoase de toate felurile, cum ar fi spleenul, depresia, melancolia, tulburările de dispoziție ipohondriace și isterice“. Acesta acuză „umezeala, vremea schimbătoare, solul bolovănos, mâncarea grea și abundentă, bogăția înaltei clase, capriciul de a trăi în orașe mari, aglomerate și, în consecință, nesănătoase“ drept principalele cauze ale tulburărilor de dispoziție cu simptome atroce și înspăimântătoare pe care strămoșii nu le-au cunoscut, dar care acum reprezintă o treime din maladiile de care se plâng englezii.
În timpul Revoluției franceze anxietatea a fost redescoperită și etichetată sub diverse denumiri: „nevroză cardiacă“, „epuizare nervoasă“, „neurastenie“, „inimă de soldat“, militarii fiind primii candidați la aceste diagnostice. De la ei se aștepta să fie puternici și curajoși în timp ce femeile puteau să leșine, să respire anormal sau să țipe fără a se considera că este ceva în neregulă cu ele, cu excepția debilității specific feminine.
Alieniștii au creat un stigmat, inventând o teorie fără sens, dar cu mare impact numită „degenerare“, conform căreia moștenirea genetică urma să erodeze caracterul condamnând familia la pieire. Teoria s-a răspândit iar rezultatul a fost că familiile au început să-și ascundă rudele afectate de boli mintale pentru a proteja perspectivele de căsătorie ale copiilor născând tradiția „mătușii nebune din pod“. Încadrarea ulterioară a bolilor mintale în categoria „bolilor de nervi“ făcea ca boala să fie considerată diferită de cea mintală. Ca un fel de guturai.
A suferi de nervi depindea în mare măsură de expertul consultat. În Statele Unite, neurologul Georges Beard supranumea neurastenia „nervozitate americană“ punând-o pe seama presiunii americane de a avea succes. În Europa, Jean-Martin Charcot se ocupa de isterie descriind-o ca pe o afecțiune ce implică alterări ale țesutului nervos. La jumătatea secolului al XIX-lea, isteria, neurastenia și melancolia au fost clasate ca maladii fizice devenind atrăgătoare pentru demersurile medicale ce ofereau populației tratamente fizice. Curele de apă, aer, urmate de dietă au intrat în tratamentul pacienților nevrotici.
Intensa preocupare pentru igiena mintală a evidențiat faptul că pacienții beneficiau mai mult de pe urma relației medic-pacient decât a tratamentului, oamenii dorindu-și să fie ascultați în calitate de indivizi, nu de păcătoși. Întors de la Paris unde studiase isteria cu Charcot, Freud își deschide cabinet la Viena unde clientela sa este formată din evreice tinere și inteligente pe care nu le ascultase nimeni niciodată. Astfel a apărut terapia de cabinet cu abordare medicală a tulburărilor emoționale.
Făcând legătura cu Mexicul, țară cu care familia autoarei a avut unele legături, aceasta observă că, deși acolo cei mai mulți oameni sunt fericiți să aibă un acoperiș deasupra capului, atitudinea și mesajul pe care Mexicul le transmite sunt pozitive, deoarece acolo se trăiește în comunitate, iar comunitatea nu este un spațiu îngrădit sau o cafenea „Starbucks“. Este un loc în care „viața se înghesuie“, dar senzația dominantă este de a fi conectat la tot ce este în jur. În Mexic, zicala „unde te duci, acolo ești“ este un adevăr trăit ca atare. Oamenii, nefiind obligați să se separe de mediul lor, nu dezvoltă conceptul de Celălalt, condiții în care componentele speciale ale fricii umane – groaza, suspiciunea, anxietatea – sunt semnificativ reduse.
„Studiile relevă că persoanele religioase sunt mai puțin înclinate spre anxietate severă și depresie. Nu pentru că se tem mai puțin de moarte, ci pentru că viețile lor sunt formate în jurul unui scenariu mai mare decât ele. În culturile materiale, astfel de scenarii sunt scurtcircuitate în favoarea unui mit implauzibil: că ne putem asuma controlul deplin asupra destinelor noastre. Asta a vrut să spună psihiatrul meu care a copilărit în Mexico City, atunci când a zis că tulburarea tipică nordului bogat era „iluzia noastră că am deține vreun control“. Astfel, raționalismul menit să micșoreze frica a eșuat, intesificând spaimele.
Patricia Pearson își povestește propriile experiențe cu detașare și umor, ea însăși urmând un tratament cognitiv-comportamental. Analizează problema fobiilor care nu-i ocolesc nici pe cei mai înspăimântători criminali în serie sau anxietatea generată la locul de muncă și factorii care pot transforma un job într-un mediu toxic. Folosirea antidepresivelor ca tratament al anxietății atinge subiectul dezvoltării industriei medicamentelor. „Ideea că oamenii au nevoie de antidepresive deoarece au un „dezechilibru chimic“ în creier a ajuns un fel de legendă urbană.“ În urma unei documentări temeinice concluzia sa este că antidepresivele induc aceleași stări de dependență și sevraj ca drogurile de mare risc. Pe forumurile de discuții dedicate consumului de antidepresive, oamenii caută ajutor încercând să facă față acestora precizând că „medicul meu de familie nu m-a prevenit“ sau „medicul nu pare să știe despre ce vorbesc“, ajungându-se înapoi în vremea medicinei populare, „dar suntem aici numai din cauza tăcerii voite a sistemului medical în legătură cu astfel de droguri“, precizează autoarea. În contextul suferinței generate de anxietate, pariul religios al lui Pascal pare a fi o soluție mai mult decât plauzibilă. În fond, ce te costă să crezi în Dumnezeu și să te rogi pentru binele tău și al tuturor celor din jur? Este, în orice caz, mai puțin prostesc decât să crezi că deții controlul vieții tale și să eșuezi.
Ultimele comentarii