Știință sau Dumnezeu?

Motto:

Ca untul ascuns în lapte, sălăşluieşte în orice fiinţă conştiinţa pură. Neîncetat, cu bătătorul minţii el trebuie bătut. Cunoaşterea Sinelui (cosmic) se dobândeşte prin meditaţie. (Upanişade)

Integrarea filosofiei, a ştiinţei şi a misticii este o încercare de a armoniza cele trei domenii care a înflorit în cultura americană în cadrul unei minorităţi ce sporeşte constant. Ştiinţa şi mistica reprezintă două modalităţi de abordare a naturii.

Rene Weber, doctor în filosofie şi editor al revistei ReVision Journal, a semnat numeroase interviuri ce relevă această unitate a lucrurilor: om şi natură conştiinţă şi materie, intern şi extern, subiect şi obiect şi sentimentul că ele pot fi conciliate. Interviurile publicate sub titlul În căutarea unității – dialoguri cu oameni de știință și înțelepți, ed. Nemira, subliniază ideea că știinţa secolului al XX-lea poate fi mulată pe sistemele antice, iar mistica este cea mai potrivită dintre toate, fiind mai abstractă şi mai îndreptată spre lăuntric decât ştiinţa, mai preocupată de simplitate şi unitate. 

În căutarea lui Dumnezeu

Iniţial, ştiinţa şi religia au fost una, neatinse de separarea modernă, care a ajuns să le considere domenii separate ireversibil. „În urma separării, sentimentul de mirare a devenit ştiinţă, iar sentimentul de înfiorare a devenit mistică“, știinţa părând călăuzită de-a lungul istoriei de maxima Dumnezeu e în detalii, iar mistica de maxima Dumnezeu e în cercul strâmt al cărui centru este pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Ştiinţa se orientează spre lumea din afară fiind empirism exterior, iar mistica spre lăuntric, spre legile ce îl guvernează pe căutător fiind empirism lăuntric. Ele se împacă conform maximei: „Precum sus, aşa şi jos.“

Progresul ştiinţei conduce spre o concluzie surprinzătoare: pe măsură ce ştiinţa progresează misterul naturii sporeşte. Saltul este de natură etică și se referă interconectarea tuturor fiinţelor care conduce la empatie. Toţi intevievaţii autoarei fac legătura între viziunea lor asupra întregului şi responsabilitatea faţă de acesta.

David Bohm, unul dintre cei mai importanţi specialişti ai fizicii teoretice, susţine că noi creăm universul prin actul interpretării sale şi transformăm fiinţa naturii prin înţelesurile pe care i le dăm. Convins că în spatele naturii se află ceva sacru, el dezvolă teoria că lumea în care trăim este multidimensională, iar cuvântul oglindeşte lumea şi o creează conferind omului rolul rezervat zeilor. Mintea ar putea avea o structură asemănătoare cu a universului, iar în mişcarea fundamentală pe care  o numim spaţiu vid, există o energie extraordinară.

Precum fizicianul, care divizând atomul eliberează o mare parte din energia necesară pentru a păstra nedivizat miezul atomului, sfărâmă Eul autocentric. Când puterea de legătură a atomului este eliberată, rezultă o energie uluitor de mare. Tot aşa, pentru a menţine eul şi iluzia că el reprezintă o realitate independentă şi ultimă sunt necesare cantităţi uriaşe de energie. Încătuşată, această energie nu este disponibilă pentru atingerea adevărului lăuntric şi nu poate fi canalizată spre alte sfere.

Lama Anagarika Govinda, unul dintre cei mai importanţi cercetători şi interpreţi ai budismului tibetan, susţine că esenţa înţelepciunii constă în înţelegerea relaţiei dintre particular şi universal, în perceperea unităţii în divesitate, a spiritului în materie, a sacrului în interiorul profanului şi a rolului conştiinţei individuale în interiorul conştiinţei cosmice.

Rupert Sheldrake, doctor în biochimie şi biologie celulară, a efectuat cercetări cu privire la dezvoltarea plantelor şi la procesul de îmbătrânire a celulelor. Considerând că lumea materială este guvernată mai profund decât întâmplarea, postulează aşa-numitele câmpuri morfogenetice, invizibile, originea tuturor formelor, dezvoltărilor şi comportamentelor, ce pot opera prin timp şi spaţiu, printr-o legătură de tip acţiune la distanţă a organismelor.

Dalai Lama subliniază legătura karmei cu intenţia, nu cu rezultatul acţiunilor noastre. Pentru a vă crea un viitor mai bun în nemărginit, trebuie să vă folosiţi la maximum viaţa prezentă. Adică să adunaţi merite. Cea mai bună cale de a aduna merite este de a-i sluji pe alţii. Cea mai bună pază a meritului este controlul mâniei. Mânia distruge o parte din merit.

Între divizarea atomului şi sfărâmarea Ego-ului există asemănări evidente: misticul are nevoie de energie intensă, curaj, şi asumarea unor riscuri. Acest principiu reprezintă fundamentul misticii fiind menţionat în mod repetat de înţelepţii din dialogurile cărţii.

Dar cel mai profund dialog l-am purtat în tăcere. S-a petrecut în Nepal, unde am călătorit pentru a vedea munţii Himalaya. Măreţia, pacea şi frumuseţea lor nenaturală m-au impresionat atât de puternic, încât munţii aceştia au devenit pentru mine simbolul năzuinţei spirituale.