Ne place sau nu, imaginea diavolului exercită o anumită fascinație. Ne temem de el, poate îl și recunoaștem, dar ne atrage. Imaginea obișnuită a diavolului este cea a unui rău existent în afara noastră de care trebuie să ne ferim. În realitate este un aspect unic și etern al psihicului uman, iar negarea sau înțelegerea lui greșită generează nevroză. Cartea Laviniei Bârlogeanu, Diavolul în viziuni, povești și vise, ed. Nemira analizează prin metoda psihanalizei jungiene „Povestea Licornei și a stăpânului din regatul de jos“, dar și alte povești fantastice, în care urmărește apariția și manifestarea răului ca produs al psihicului uman, făcând o paralelă cu spațiul viselor în care acest fenomen se produce în același fel.
Diavolul se referă în special la terenul pe care se configurează universul psihic al inconștientului, fiind un mesager al puterii colective, al transformării. Apariția lui din străfundurile omului reprezintă chemarea la viață, la moarte, la a împlini ceva, începutul unei convertiri sau preludiul unei experiențe mistice. Cel care cheamă la aventură este un personaj întunecat care anunță începutul unei noi etape de viață. De aceea Diavolul mai este numit și „Cel de pe comoară.“
Pe parcursul călătoriei inițiatice se ivesc o serie de puteri ale Sufletului fără ajutorul cărora nu poate fi înfruntat mesagerul din infern. Diavolul reprezintă un principiu supranatural care provoacă la viață și la moarte simultan. Pentru a fi corect înțeles este nevoie de renunțarea la prejudecățile creștine sau la termenii opoziției bine/rău și privit în termenii unei compensări sau cum ar spune Jung: „Atât binele cât și răul au nevoie unul de celălalt. Până și în cel mai bun lucru există germenele răului și nimic nu este atât de rău încât din el să nu poată rezulta ceva bun.“ Citește în continuare →
Ultimele comentarii