Ți se face vreodată dor de școală? De momentele când te distrai alături de colegi cu declinări și conjugări sau când vremea de afară era neprielnică activităților în aer liber și era mai comod să stai în clasă și să rezolvi probleme de fizică și de chimie sau să asculți istorii despre Evul Mediu? Pe mine mă apucă uneori dorul întoarcerii la școală. Citind cartea lui Gheorghe Săsărman, Cunoaștere și credință. Lecturi paralele, ed. Nemira, am retrăit intens bucuria de a fi (fost) elev. Mi-a amintit că lumea nu este doar un loc plin de confuzii, iar știința și religia pot fi două domenii antagonice și, în același timp, complementare. O matrice yin-yang la fel de nesfârșită ca universul și de complexă ca mintea omenească.
În afara faptului că te familiarizează cu terminologia specifică: deism, teism, monism, dualism, panteism, agnosticism, ateism, autorul oferă argumente deosebit de importante ale raportului dintre știință și religie, întrebându-se și explicând necesitatea scrierii unei astfel de cărți. Un motiv ar fi că, deși există o enormă bibliografie dedicată temei, prea puține lucrări păstrează o distanță egală față de termenii disputei, autorii pledând în general pentru unul sau celălalt, alt motiv ar fi actualitatea temei provocată de ciocnirea civilizațiilor în secolul XXI, precum și o nevoie personală de cunoaștere și înțelegere a subiectului, cartea sa putând deveni pentru cititori un îndrumar și un punct de plecare către alte surse.
Cartea face o documentată trecere în revistă a descoperirilor lumii, începând cu religia, trecând prin cugetarea speculativă și investigarea experimentată a naturii, amintind de momentele sumbre ale Inchiziției și Renașterii, când descoperirile științifice înfloreau sub auspiciile terorii religiei, iar savanții erau nevoiți să-și publice operele anonim sau să aștepte să fie publicate postum.
În secolul XVIII se scriau cărți despre libertatea gândirii. Îngrădirile religiei conduc la apariția manuscriselor clandestine prin care religia este combătută de descoperirile științifice, iar ateismul începe să capete contur. Memoriul incendiar al abatelui Meslier va marca un moment crucial al ateismului. „Știința se emancipează sub tutela religiei, au loc evoluții importante în toate domeniile cunoașterii; numeroase invenții anunță zorii erei industriale.“
Într-o oarecare măsură, Iluminismul face o departajare între cele două, iar Revoluția franceză marchează progresul cunoașterii și convingerea că orice enigmă a naturii poate fi rezolvată pe cale rațională. Treptat, știința devine singura sursă a cunoașterii. Pozitivismul susține trei stadii ale omenirii – teologic, metafizic și pozitiv – oferind ca substitut de religie cultul cosmosului, al vieții și al rațiunii umane.
Filosoful german Feuerbach subliniază că religia reflectă atitudinea omului față de propria esență: nu Dumnezeu l-a creat pe om, ci invers, omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, iar conștiința lui Dumnezeu este conștiința speciei. Schopenhauer susține că pierderea credinței are drept consecință însingurarea, omul fiind singurul animal care știe că este muritor, iar lumea e absurdă. Nietzsche întărește conștiința absurdității existenței în scrierile sale, proclamând „moartea lui Dumnezeu“.
Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează un punct critic în raportul dintre cunoaștere și credință. Declinul religiilor pare ireversibil față de dezvoltarea unor domenii importante: teoria relativității, mecanica cuantică, fizica particulelor elementare, astrofizica, cosmologia, biofizica, biotehnologia, genetica moleculară, teoria evoluționistă, paleontologia, medicina, informatica.
Și totuși, peste un secol, ateismul pare să stagneze, secolul morții lui Dumnezeu este urmat de secolul morții certitudinilor, în detrimentul credinței, dar și al ateismului. Dictaturile comuniste impun ateismul ca doctrină de stat, prin toate canalele propagandei oficiale și, paradoxal, religia cunoaște o veritabilă renaștere. Necredința mai primește totuși girul lui Freud, care o interpretează drept „nevroză infantilă“ sau modul prin care omul se apără de forțele personificate ale naturii, în fața cărora retrăiește trauma unei copilării dominate de un tată copleșitor. Istoricul francez Georges Minois precizează: „… chestiunile care nu pot fi înțelese prin demersul științific sunt pseudo-chestiuni. Ele nu există. Propozițiile „Dumnezeu există“ și „Dumnezeu nu există“ nu au sens. Ele nu sunt nici adevărate, nici false. O existență nu se dovedește, ea se verifică prin intuiție…“
Există și părerea că știința și religia sunt complementare, întregindu-se reciproc: „Știința fără religie e oloagă, religia fără știință e oarbă“ (Einstein). Mecanica cuantică, dar și alte teorii științifice pun în evidență limitele realismului. Frenezia pozitivismului este urmată de un secol de scepticism și îndoială. Raționalismul critic încearcă o ieșire din impas preluând convingerea că lumea este independentă de capacitatea de cunoaștere a omului. Teoria evoluționismului este adoptată chiar și de oamenii de știință credincioși. Evoluția „teistă“ vrea să împace dogmele religiei cu teoria evoluției. Existența unor inteligențe cosmice, a unor supercivilizații, pare din ce în ce mai probabilă.
Citând a treia „lege“ formulată de Arthur Clarke – „Orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie“, în „Divinitatea ca inteligență cosmică“ Dan Farcaș afirmă că în limitele gândirii raționale „mintea omenească nu este capabilă să facă distincția dintre acțiunile unei astfel de supercivilizații și ceea ce noi cunoaștem drept sacru, sfânt, divin.“
Biologul englez Richard Dawkins nu consideră teoria supercivilizațiilor un argument în favoarea existenței divinității „este foarte probabil că există civilizații extraterestre, supraomenești și semănându-i lui Dumnezeu (…). Diferența decisivă dintre zei și extratereștri asemănători zeilor, nu se află în caracteristicile, ci în istoria lor. Făpturi atât de complexe, încât să poată fi inteligente, sunt produsul unui proces de evoluție, indiferent cât de asemănători zeilor ne-ar părea nouă, atunci când i-am întâlni: la început, ei nu erau așa.“
„Cunoaștere și credință. Lecturi paralele“ este mai mult decât o carte care abordează temele științe și religiei, este un manual ce te ajută să înțelegi în detaliu cum anume religia poate deveni un suport al eticii și moralei sau un pretext al fanatismului religios și al fundamentalismului. Care dintre cele două concepte va domina secolul nostru? Întrebările cărții se sprijină pe dovezi istorice imbatabile, dar răspunsurile nu ți se oferă pe tavă. Ele sunt ascunse printre rânduri și te provoacă să le găsești.
Lansarea cărții „Cunoaștere și credință. Lecturi paralele“ va avea loc joi, 29 mai, ora 14.00-14.30, în cadrul târgului de carte Bookfest 2014, în prezența autorului, Gheorghe Săsărman și a invitaților: acad. Gheorghe Păun, dr. Marian Nencescu. Moderator: Luca Dinulescu.
Ultimele comentarii