Se poate vorbi despre o istorie a credinței românești. O istorie ce nu a fost definitiv secretizată, dar care nici nu este lăsată să ajungă pe raftul întâi, așa cum ar merita. Tinde să devină cu timpul o știință ezoterică, accesibilă doar celor ce doresc cu ardoare să o descopere. Religia reprezintă o cale, asemenea unei școli și, atâta vreme cât scopul ei rămâne acela de a te conduce pe un nivel înalt de (auto)cunoaștere, orice religie este bună. Credința însă este specializarea pe care fiecare „învățăcel“ o poate alege dacă dorește, desigur. Eseul în trei volume al lui Vasile Andru, Mistici din Carpați, ed. Mistica oferă o perspectivă nouă aducând în prim-plan câteva modele ale ascetismului și spiritualității românești, începând din secolul al IV-lea și ajungând până în prezent.
Lucrarea este rezultatul unei munci de cercetare de mulți ani în care autorul a mers prin lume pe urmele acestora în biserici, mănăstiri și biblioteci, căutând dovezi și mărturii ale existenței și acțiunilor lor. Figurile misticilor români sunt evocate istoric și reunite prin practica ortodoxă a isihasmului. Meritul cărții este cu atât mai mare cu cât autorul nu este reprezentant al bisericii, ci scriitor, iar dorința sa este de a demonstra că omenirea are un destin comun, că oamenii sunt cu toții „neamuri“ în satul natal Terra, iar nația română are un loc important în această familie a misticismului mondial. Străinii atestă mistica greacă și rusă, dar cea română lipsește din sintezele lor. „Părintele Dionisie de la Athos, cunoscând foarte bine valoarea ascezei române spune că este și vina unei delăsări românești, a unei nepăsări față de valorile vechi și din cauza invidiei față de cele noi. Românii nu-și valorizează corect acești oameni exemplari cu care ne-a dăruit Dumnezeu. Românii nu luptă! Un sfânt prețuiește aur! Grecii știu asta, ei scriu imediat despre cei vestiți din neamul lor, îi pun în cărți și-n raclă. Noi nu facem nimic.“ În același timp, sfinții nu țin de o etnie și, chiar dacă ei sunt, în genere, revendicați de una anume, modelul vieții lor iese în afara timpului, într-un prezent liturgic, pe care îl percepem prin credință.
Ioan Casian, Dionisie cel Mic, Teotim din Tomis, Grigorie Dialogul, Nicodim de la Tismana, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, cei patru domnitori cu numele Radu: Radu cel Mare, Radu Paisie, Radu Mihnea și Radu de la Afumați, Neagoe Basarab, Ieremia Valahul, Teodora din Sihla, starețul Gheorghe de la Cernica, sfântul Calinic de la Cernica, Paisie Velicikovski, cuviosul Antipa Luchian sau pelerinul Ioan Zlotea sunt câțiva dintre cei care, înzestrați cu har, cu darul clarviziunii, al vindecărilor miraculoase, al mersului prin foc, al înfăptuirii miracolelor, au schimbat destinul lumii în care au trăit, unii fiind ulterior canonizați.
Mulți dintre ei s-au consacrat de tineri ascezei și unui destin inițiatic ce avea să prefigureze apariția isihasmului de mai târziu. S-a vorbit de un isihasm datând din epoca dacilor, cu procedee precise de contemplație, venind dintr-o civilizație inițiatică străveche. 
O parte importantă a „Misticilor din Carpați“, cuprinsă în volumul al doilea, este cea dedicată asceților închisorilor. Grupul „Rugul aprins“, înființat la Cernăuți în 1943 la sugestia mitropolitului Tit Simedrea, găzduia întâlniri la care participau clerici, teologi, literați, medici, profesori și studenți. Ulterior, poetul Sandu Tudor propune expunerea unor prelegeri pe teme religioase la Mănăstirea Antim din București. În anul 1958, regimul comunist va înăspri controlul ideologic, arestându-i pe unii dintre aderenți, dar din alte motive decât cele ale apartenenței la grup. Acuzați de intenția răsturnării regimului, inculpații vor fi acuzați de crimă împotriva statului și condamnați la ani grei de temniță sau muncă silnică și confiscarea totală a averii. Unii dintre ei au supraviețuit, dar mulți nu au rezistat torturii din închisoare. Despre ei, preotul Andrei Scrima va spune mai târziu că erau oameni „fundamental liberi, capabili să spună NU, oameni ce aveau sensul inițial al onoarei, acela care în alte locuri e numit l‘honneur de Dieu“. Printre aceștia se numără părintele Sandu Tudor (părintele Daniil), părintele Arsenie Papacioc, poetul Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie.
Alte capitole importante sunt dedicate pastorului Richard Wurmbrand, lui Valeriu Gafencu, părintelui Arsenie Boca sau Nicolae Steindhardt. Monseniorul Vladimir Ghika, un personaj fabulos după spusele celor care l-au cunoscut, se bucură de o atenție specială. Nepot al ultimului voievod Ghika, înrudit după mamă cu regii Franței, avea înzestrări excepționale. Studiase Teologia, Dreptul, Filosofia, Științele politice, Medicina la Roma, Salonic și Paris. Avea 6 doctorate și vorbea 26 de limbi. Era vizionar, avea har, darul levitației, iar ca medic a realizat vindecări miraculoase. Arestat în 1952 va fi torturat și ucis în închisoare în 1954. Există în mistica română și femei înzestrate cu har divin. Sora Ionela, dotată cu darul previziunii este arestată de trei ori, a doua oară supraviețuiește unei injecții cu cianură, șocându-l pe medicul M.A.I. care după acest moment se convertește și devine un credincios fervent. Maica Veronica de la Vladimirești este un alt exemplu al clarviziunii teologice. Părintele Cleopa vorbea în pilde și parabole, folcloriza Biblia făcându-i pe oameni să se simtă părtași la Geneză și tot timpul în vecinătatea lui Dumnezeu. Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, nevăzător din leagăn, dar simțindu-se în perfectă normalitate, a continuat tradiția de vindecător, luminând lumea prin rostirea și exemplul personal.
Ceea ce este interesant este că toți acești mistici au devenit harismatici prin puterea credinței pe care au urmat-o neabătut. Instrumentele lor: recunoștința, iertarea, postul (în cazul unora chiar renunțarea la hrană), cea mai importantă fiind rostirea neîntreruptă a rugăciunii inimii sau rugăciunea isihastă (Oratio mentis), devenită puntea de legătură între om și divinitate.
Ca o tentativă de recuperare a unui timp istoric sacru, cartea lui Vasile Andru mai face câteva referiri legate de ritmul inițiatic scandat de toacă sau de sunetul clopotului ce poate să disperseze norii intrând în structurile fine ale materiei și în psihismul uman, având puterea de exorcizare, de sensul sărbătorilor, de colindele ce vestesc ieșirea din calende, adică dintr-un timp profan, despre magii caldeeni (oameni de știință) ce se închină în fața revelației hristice în momentele deschiderii cerului și despre incapacitatea religioasă ca maladie psihică.
Ultimele comentarii