Având la bază fenomenul astronomic al echinocțiului de primăvară, momentul în care ziua devine egală cu noaptea, Paștele, sărbătoarea morții și re-nașterii Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă credința într-un nou început, fizic și spiritual, asociat cu re-nașterea naturii primăvara.
Adevărata semnificație a Paștelui este exprimată prin cuvântul englez Easter, provenit din Ostara, prin care nordicii înțelegeau momentul înălțării soarelui, sezonul unei noi nașteri. Sărbătorit în prima duminică imediat următoare primei luni pline după echinocțiu, Paștele celebrează soarele de primăvară, simbol al fertilității, aducător al unei noi vieți pe Pământ.
Deosebirea între creştinism şi alte tradiţii religioase precreștine constă în faptul că jertfa zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus, săvârşită pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritualic de credincioşi în fiecare an.
Prin puterea sa cathartică, Paștele trebuie înțeles ca un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii, deschis în Duminica Floriilor și atingând momentul maxim în noaptea Învierii Mântuitorului Iisus. Sensul mitic al acestui scenariu este cel al reîntoarcerii la origini, printr-un drum anevoios de trecere de la efemeritate la eternitate, de la moarte la viață, de la condiția umană la cea divină.
Spațiul consacrat al bisericii, coincide simbolic cu Centrul Lumii, locul sacru în care lumea se naște datorită unui sacrificiu săvârșit pentru prima oară de un erou, un strămoș sau un zeu.
Motivele pascale trimit la obiceiuri precreștine de celebrare a soarelui. Nici o lumină nu este aprinsă în biserică. Preotul trasează o cruce și, în final, aprinde lumânarea cu acest foc, apoi ridică lumânarea pascală cântând Hristos este Lumina noastră. Alt element mitologic preluat de sărbătoarea pascală este oul, un simbol sacru pentru antici, care credeau că zeița cerului, Astarte, a făcut un ou de aur care a devenit soarele. Legată de imaginea ouălor este cea a iepurelui. În mitologia egipteană iepurele sacru era asociat cu zeul-soare Ra, iar rolul său era de a păzi și a transporta Oul sacru al Vieții.
Zilele de post și rugăciune, de primenire a trupului, a sufletului și a casei se încheie cu Săptămâna Mare ce sublimează actele Mântuitorului pe pământ, fiecare zi a Săptămânii Patimilor însemnând încă un pas spre Răstignire și Înviere.
Repetarea anuală a actului primordial întreține speranța credincioșilor în învierea trupului, într-o perpetuă căutare a sacrului/raiului. „Raiul a fost pierdut prin lăcomie. El poate fi recâștigat prin postire, prin înfrânarea lăcomiei. Postul, abstinența restabilesc legământul, dreapta măsură, curățenia. Atât postul terapeutic, al dezintoxicării, cât și postul religios, al iluminării. (…) De ce roadele unui post nu sunt definitive? Focul trebuie întreținut! ar fi primul răspuns. Dar adevăratul răspuns este că nu avem dorința destul de mare ca să fixăm rezultatul postului. Unii trec o clipă pe alt tărâm, dar nu au tăria să rămână acolo. Ei cad și se ridică iarăși, căutând cărarea pierdută.“ (Vasile Andru, Mistici din Carpați, ed. Mistica)
Zilele de dinaintea Învierii pot fi identificate cu Haosul de dinaintea Creației. După trei zile în care omenirea a rămas fără protecția divină, miracolul Învierii repune lumea în echilibru. În credința creștină, Noaptea Învierii transformă întunericul în lumină, mormântul în Cer și moartea în viață veșnică. Jertfa Mântuitorului ne sfințeste și ne transformă, din păcătoși în fiii lui Dumnezeu.
Transcenderea motivelor religioase determină adeseori pendularea între credință și necredință, prin pierderea sensului originar al actului ritualic. Mai este posibilă sau necesară credința într-o lume dominată de știință? În „Mitul eternei reîntoarceri“, Mircea Eliade oferă un posibil răspuns: „Credința reprezintă deplina libertate pe care omul și-o poate imagina. O libertate creatoare și modul de a colabora al omului cu Creația, prima și singura ce i-a fost dată, capabilă să apere omul modern de teroarea istoriei, având garanția și sprijinul lui Dumnezeu.“
Ultimele comentarii