În ziua a douăzeci şi una a lunii mai este pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, mama sa, datorită cărora creştinismul a devenit o religie permisă, iar jertfele sângeroase au fost interzise. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt sărbătoriţi atât de bisericile ortodoxe cât şi de cele catolice, asemenea apostolilor.
Un general roman, Constantinus Chlorus, se îndrăgostește la prima vedere de frumoasa hangiță Elena și, din această iubire, se naște în februarie 285 un băiat căruia îi dau numele de Constantinus Flavius Valerius, cunoscut astăzi sub numele de Constantin cel Mare. Pentru corectitudinea în îndeplinirea îndatoririlor, împăratul Maximianus îi dă lui Constantinus Chlorus postul de prefect al pretorienilor, primindu-l la curtea imperială. La puțin timp, când împăratul Diocletian îi conferă titlul de Cezar, încredințându-i conducerea Galiei și a Britaniei. Din motive politice, Constantinus este sfătuit să-și repudieze soția, pe Elena, și să se căsătorească cu Teodora, fiica vitregă a lui Maximianus. Cum legea romană nu recunoștea căsătoria între persoane din clase sociale diferite, interesele politice și funcția se dovedesc mai puternice decât iubirea. Umilită, Elena se retrage în casa veche din Drepane. Îi rămân doar amintirile dureroase ale unei iubiri scurte și amărăciunea despărțirii de fiul ei, Constantin, în vârstă de opt ani.
Împărat la 21 de ani
Constantin primește o educație aleasă și, la 17 ani, își face serviciul militar sub conducerea Cezarului Galeriu. Se remarcă în mai multe rânduri pe câmpul de luptă și chiar primește o decorație ca tribun de rangul cel mai înalt. Anul 303 este începutul persecuțiilor creștine pornite de Diocletian, care fac să curgă râuri de sânge. Păgân, Constantin este totuși impresionat de atitudinea umilă, iertătoare și plină de milă a creștinilor față de prigonitorii lor. Măcinat de o boală necurțătoare, Constantinus Chlorus se stinge la reședința imperială și lasă cu limbă de moarte ca fiul său, în vârstă de 21 de ani, să-i urmeze la tronul imperial al Galiei și Britaniei. Tânărul împărat dovedește maturitate politică și înzestrări de excepție, iar calitățile umane deosebite, iubirea sinceră față de oameni, faptul că sub domnia lui creștinii nu sunt persecutați atrag simpatia poporului. În toamna lui 306 își aduce mama la curtea din Trier. În vârstă de 55 de ani, Elena este o femeie încă frumoasă, dar poartă pe chip amprenta suferinței. Ea primește rangul de nobilissima foemina, apoi pe cel de împărăteasă. După abdicarea lui Diocletian, situația politică în imperiu devine confuză. În loc de pacea ce trebuia să caracterizeze tetrarhia, se naște monstrul dorinței de putere absolută.
Cu acest semn vei învinge
În primăvara anului 312, Constantin pornește să cucerească Italia. În fruntea unei armate organizate, obține victorie după victorie. Multe orașe din nordul Italiei, asuprite de impozitele exagerate, se predau fără luptă, văzând în el un adevărat eliberator. Bătălia decisivă pentru cucerirea Romei se dă la Podul Milvius. Constantin este îngrijorat pentru că armata sa este în inferioritate față de cea a rivalului său… În timp ce se roagă Dumnezeului creștinilor pentru ajutor, Constantin vede pe cer o cruce luminoasă alcătuită din stele, însoțită de cuvintele: „In hoc signes vincesi (cu acest semn vei învinge). Apoi îl visează chiar pe Fiul lui Dumnezeu, arătându-i același semn și spunându-i că, dacă îl va reproduce pe scuturi, va învinge. În cealaltă tabără, Maxentiu pregătește o cursă: dărâmă podul de piatră de peste Tibru și improvizează unul din bărci, la trecerea căruia armata rivalului său să fie prinsă ca într-o capcană. În dimineața de 28 octombrie 312, cele două armate se află față în față. Pe scuturile ostașilor lui Constantin strălucește semnul divin… Lupta este aprigă. Trupele lui Maxentiu încearcă să fugă pe podul de bărci. Dar acesta se rupe, iar Maxentiu cade în propria capcană. Constantin intră triumfător în Roma, fiind primit cu bucurie. În urma acestei victorii, senatul îi acordă titlul de Maximus, ceea ce înseamnă că este August de rangul cel mai înalt la doar 27 de ani. În inima lui, Constantin știe că fără ajutorul Dumnezeului creștinilor nu ar fi reușit să învingă. Chiar dacă este păgân, simte o atracție deosebită față de acest Dumnezeu. Apariția crucii și a Mântuitorului, dar mai ales victoria obținută reprezintă dovada că Dumnezeu există. Ca să-i mulțumească, oferă palatul din Laterano drept reședință pentru episcopul Romei și construiește o biserică închinată lui Hristos.
Botezul
În februarie 313, cei doi lideri ai lumii romane, Constantin și Licinius, publică Edictul de la Milano, care dă libertate cultelor și, ca un act reparator, restituie bunurile Bisericii creștine. În toamna aceluiași an, Maximinus Daia, al treilea conducător al tetrarhiei moare, iar la conducerea imperiului rămân doar cei doi. Totuși pacea absolută este departe de a fi atinsă. Un prim conflict are loc în 316, în urma căruia Constantin își extinde imperiul în ținuturile balcanice și dunărene cedate de Licinius, care rămâne cu Tracia. Tensiunile dintre cei doi revin atunci când, luptând împotriva goților, Constantin pătrunde pe teritoriul tracic fără consimțământul lui Licinius. Înfruntarea finală are loc în 18 septembrie 324, când Constantin, ajutat de fiul său Crispus, îl învinge pe Licinius și devine împărat al imperiului roman. La 20 mai 325 convoacă un conciliu ecumenic la Niceea, în cadrul căruia este condamnată erezia ariană și proclamată divinitatea lui Iisus. Cei 300 de episcopi participanți stabilesc principii de doctrină și de disciplină valabile pentru întreaga biserică. Pe parcursul domniei sale, Constantin se dovedește un ocrotitor puternic al creștinilor, scutind biserica de taxe și acordând sume importante pentru construirea unor lăcașuri de cult creștine. El păstrează totuși titlul păgân de Pontifex maximus (episcop universal) pentru a proteja mai bine creștinismul și abolește pedeapsa cu moartea prin răstignire, stigmatizare sau zdrobirea picioarelor. În luna mai a anului 330, Constantinopolul devine noua capitală a imperiului roman, dar și noua sa reședință. Ridică nenumărate biserici la Roma, Constantinopol și în Țara Sfântă. Cu toate acestea, primește botezul abia pe patul de moarte, în 337.
Iubirea de Hristos
Semnul divin pe care îl primise Constantin devine motiv de meditație pentru Elena, fiind atrasă de crucea pe care o vede continuu cu ochii minții. Văzuse de atâtea ori semnul acesta în gesturile sau pe fruntea martirilor! Crucea parcă le dădea creștinilor putere să înfrunte moartea cu seninătate, naște în ei o bucurie fără margini și luminează chipurile umile și prigonite. În anul 312, Elena primește botezul. Cunoaște o fericire de care nu știuse până atunci. Liniștea îi este umbrită însă de condamnarea și uciderea, în anul 326, a nepotului său, Crispus, și moartea prin sufocare a nurorii sale, Fausta, ca urmare a unui adulter. Durerea o apropie și mai mult de iubirea lui Hristos. Își împarte palatul de la Roma cu nevoiașii cetății, înființează aziluri pentru bătrâni și case de rugăciune, vizitează locurile în care mulți creștini fuseseră martirizați, chiar și închisoarea în care fusese ținut Sfântul Petru. Pelerinajul în Țara Sfântă o apropie și mai mult de Mântuitor. Aici construiește trei biserici, la Bethleem, la Golgota și a treia pe Muntele Măslinilor. Găsește lemnul crucii lui Hristos din care duce o parte la Roma. Moare la vârsta de 80 de ani, nu înainte de a-și binecuvânta băiatul… Meritele lui Constantin pentru serviciile aduse creștinismului sunt recunoscute de Biserică, iar el este cinstit asemeni unui apostol și trecut în rândul sfinților, împreună cu mama sa. Împărații Constantin și Elena sunt prăznuiți de Biserica Ortodoxă la data de 21 mai, ziua morții lui Constantin.
Obiceiuri şi tradiţii
Praznicul Sfinţilor Constantin şi Elena coincide în tradiția populară cu momentul în care se crede că păsările pădurii își învață puii să zboare. Patronul lor este Constantin Graur (sau Costandinu Puilor). Ziua se serbează pentru apărarea recoltelor. Se spune că în trecut, pentru a preîntâmpina distrugerea holdelor și a strugurilor de păsările cerului, nu se muncea pământul, iar celor care lucrau în această zi li se ardeau bucatele pe câmp. Este ultima zi în care se mai seamănă porumb, ovăz și mei. În popor se spune că tot ce se seamănă după această dată se usucă și cine va împărți cruciulițe va ieși învingător din orice încercare. Podgorenii nu lucrează nici ei, pentru a proteja strugurii de grauri. Acum păstorii hotărăsc cine va fi baci și unde se fac stânele, se măsoară și se înseamnă pe răboj laptele de la oile fiecăruia și se fac ritualuri menite să apere stâna și ciobanii de forțele malefice: aprinderea Focului Viu, afumarea, alungarea prin strigăte și zgomote a vrăjitoarelor care fură sporul laptelui.
Ultimele comentarii