Ospățul lui John Saturnall îmbină datele istoriei cu legendele mitice dar și lupta dintre creștinism și vechile tradiții păgâne. Arta culinară este secretul alchimic care străbate secolele și se dezvoltă cu fiecare zi, lună, anotimp transformându-se după caz în artă, armă de seducție, negociere politică, armă împotriva represiunii sau act al căinței și iertării. Ospățul lui John Saturnall, ed. Nemira spune povestea unui tânăr orfan care din ucenic la bucătăria conacului Buckland ajunge cel mai mare maestru bucătar al timpului său. După ce mama sa este alungată din sat de sectele religioase, fiind considerată vrăjitoare, John este salvat de preot și trimis la conac unde, sub îndrumarea maestrului Scovell, învață să își descopere propriul „ospăț“. „Buna Susan“, cea pe care sătenii o chemau să le prepare poțiuni pentru durerile facerii, dar pe care o numeau pe la spate vrăjitoare, descindea dintr-o familie foarte veche, fiind una dintre ultimele deținătoare a secretelor plantelor. Cu ultimele puteri, înainte de a muri, ea își inițiază fiul în tainele plantelor și ale rețetelor culinare. Talentul lui unic de a identifica orice aromă dintr-o rețetă îl fac de neînlocuit în imperiul gastronomic al maestrului Scovell.
Povestea prezentului istoric al romanului se împletește permanent cu cea a trecutului mitologic. Numele familiei Saturnall este o referire la zeul Saturn, patron al roadelor pământului și al muncilor agricole, iar tema ospățului la sărbătoarea precreștină a solstițiului de iarnă, Saturnalia, care însemna renașterea naturii și pe care creștinismul a adoptat-o ca zi de naștere a lui Iisus Hristos. Astfel, genealogia familiei sale devine un mit originar.
Istoria personală a lui John Saturnall pendulează între iubire și război, între intrigi și trădări într-o permanentă încercare de recuperare a Ospățului, simbol al Paradisului pierdut, al unui timp magic care mai există doar în amintiri și peste care timpul se așterne ireversibil. În acele vremuri oamenii „trăiau în mulțumire și bună înțelegere“ pentru că Ospățul era al tuturor, iar bucatele lui cuprindeau fiecare părticică a creației. „Umpleau o masă atât de mare, încât niciun om nu ar fi reușit să ajungă de la un capăt la altul al ei într-o zi. Se mai spunea că poveștile erau scornite, dar unii bucătari credeau că ele ar fi pornit de la un adevăr străvechi despre un ospăț care se dăduse cândva și care îi unea pe toți. Pentru a găti tot ce a creat Domnul… Un asemenea bucătar ar putea prea bine să se numească preot.“
Acest rol îl va împlini John Saturnall scriind istoria timpului său în bucătăria conacului. Pe timp de pace își dovedește măiestria deghizând bucatele lui lady Lucretia pentru a o determina să renunțe la postul autoimpus ca protest față de nunta pe care nu și-o dorea, iar pe timpul foametei din război va păstra datina ospățului învățat de la mama sa, măcinând castane pentru a face pâine și transfigurând lipsa hranei prin intermediul imaginației. Devenit prim-ministru, Oliver Cromwell interzice Ospățul. Înarmat cu pistolul și Biblia, instituie noi reguli necunoscute poporului: nu mai există Crăciun, Ospățul din luna mai sau a doua zi după Paști, nici perioade de post. Ospățul este considerat o invenție papistașă. Foamea și satisfacerea ei devin o formă de revoltă în fața represiunii puritane, prin care John îi va ține uniți. În acest fel strictețea ierarhică dispare și Ospățul redevine al tuturor, ca la începuturi „când cei care serveau și cei care mâncau se strângeau laolaltă“.
John Saturnall este maestru bucătar, artist, alchimist, îndrăgostit și erou într-o poveste cu accente mitice, biblice, mistice și romantice, o punte de legătură între un prezent măcinat de război și nostalgia unui trecut pentru care emblematică rămâne Grădina Edenului. El împlinește formal și simbolic rolul unui preot într-o lume în care adevărații preoți răstălmăcesc cuvântul Domnului în fel și chip.
Ospățul final pe care va veni să-l revendice Lucretiei după ani de peregrinări prin lume va repune lumea lor în echilibru ca la primul Ospăț, când Eva i-a servit lui Adam Mărul. Iubirea are în continuare miros de mere dulci și apă de trandafiri.
Istoria scrisă de Lawrence Norfolk în bucate este cu adevărat paradisiacă, iar descrierea bucatelor este plină de voluptate. Pentru ospețele regilor și episcopilor se decupează metereze în forme de aluat de plăcintă umplute cu carne colorată în culorile oaspeților de vază ai lui Sir William, se ridică palate din gofre și aluat nefermentat și aromat cu ziduri glazurate din plăcuțe făcute din zahăr. Astfel de imagini se derulează zilnic pe mesele încărcate cu bucate: coroane din aluat de patiserie, un inel din fire de zahăr ars decorat cu o cireașă confiată, monede din aluat recopt atârnând într-un iaz de gelatină de culoarea ambrei, platouri cu chiftele din carne de berbec, condimentate cu șofran și garnisite cu felii de lămâie, platouri cu carne de vită tăiată felii subțiri, umplute cu pastă de anghinare și fistic, rulouri din aluat, umplute cu ou tocat, ierburi dulci, scorțișoară și sare, sosuri egerdouce (cu ulei de măsline, ceapă, stafide, ghimber, șofran, vin roșu, oțet, miere și chiar carne tocată fin) și gauncil piperat (sos usturoiat, aromat cu șofran ținut în lapte și îngroșat cu făină).
O lectură excelentă potrivită oricărei vârste, vacanțe și anotimp.
Ultimele comentarii