Termenul „cathar“ nu corespunde unei realități istorice, fiind un termen peiorativ și simplificator al stigmatizării eretice, dar necesar pentru a te face înțeles. Catharii (cunoscuți în istorie și pe numele de albigenzi – Albigeois), se numeau între ei comunitatea „bărbaților și femeilor bune”. Doctrina cathară a apărut în secolul al X-lea, în sud-vestul Franţei, în regiunea Languedoc din munţii Pirinei și s-a răspândit ulterior în întreaga Europă de Vest. Credința cathară are caracter dualist. Conform acesteia universul vizibil este iluzoriu și populat cu creaturi coruptibile ale neantului, dar mai există și o lume a veșniciei și fericirii, celestă, a invizibilului și a incoruptibilului. Deși medievali, catharii poartă trăsăturile unui creștinism arhaic, autointitulându-se creștini, apostoli sau săracii lui Iisus.

Descoperirea documentelor de la Nag Hammadi în 1945 dezvăluie o bibliotecă gnostică în traducere coptă a unor scrieri grecești pierdute. Printre acestea se aflau și mai multe manuscrise de origine cathară, ritualuri și tratate în latină și occitană. Din învățătura textelor reiese că omul nu poate găsi mântuirea decât în cunoaștere devenind conștient de adevăratele sale origini. Chiar și Evanghelia coptă a lui Iuda dezvăluie apartenența la teologia omului înstrăinat în lume care așteaptă să primească scânteia de cunoaștere ce îi va permite să revină la patria celestă. Citește în continuare →