Credința în nemurirea sufletului este întâlnită în toate culturile și tradițiile lumii. Upanishadele indiene fac referire la legea samsarei, migrația sufletelor, și la karma, ca efect al vieților anterioare în care fiecare existență devine tributară celor precedente producând o nouă karma ce va fi baza următoarei vieți. Aceeași convingere este împărtășită și de popoarele primitive din Africa, Australia, de indienii din America sau de eschimoși. Celții, vikingii, vechii saxoni sau galii credeau cu tărie că sufletul nu moare niciodată ci, în momentul morții, trece dintr-un corp în altul. Druizii considerau Pământul doar un loc de trecere pentru suflet care se înalță către lumi superioare, trecând prin toate etapele – minerală, vegetală și animală pentru a se reîncarna în ființa umană. În Grecia, această credință era considerată un proces de purificare ce permite ființei să se înalțe din materie către divin. A fost susținută de mari filosofi și denumită metempsihoză. Vechii greci considerau că viața pe pământ este doar o iluzie, adevărata realitate găsindu-se dincolo de încarnare. Pindar spunea că: „În cer a învăța înseamnă să vezi, pe pământ înseamnă să-ți amintești.“ Pitagora credea că necazurile sunt rodul alegerilor omului care caută la mare depărtare bunurile a căror origine o poartă cu sine. Egiptenii au spus primii că sufletul este nemuritor și că la moartea corpului, acesta trece succesiv în alte forme vii. „Cartea migrației sufletului“, una dintre cele cinci părți ale Zoharului, arată că sufletele care nu au atins toate perfecțiunile vor începe alte vieți, până ce vor ajunge la condiția ce le va permite să se întoarcă la Dumnezeu. Marii filosofi ai Renașterii au susținut reîncarnarea printre aceștia numărându-se Guillaume Postel, Paracelsus, Leonardo da Vinci, Giordano Bruno.
Karma și Nirvana
Fiecare teorie posedă viziunea sa proprie asupra reîncarnării și migrației sufletelor. Doctrinele orientale și grecești consideră că scopul suprem al sufletului este acela de a ieși din ciclul reîncarnării pentru a găsi lumina, corespunzătoare Nirvanei budiste. Spre deosebire de migrația sufletelor care este tranziția de la o stare la alta, reîncarnarea reprezintă o nouă punere în formă a unei vechi stări de a fi. Încarnarea reprezintă stadiul unei evoluții în cursul căreia sufletul poate să cadă într-un stadiu inferior. Atâta timp cât sufletul nu a atins gradul suficient al desărvârșirii spirituale, nu poate scăpa din ciclul reîncarnărilor. O stâncă devine o plantă, o plantă un animal, un animal devine om, iar omul devine spirit care se întoarce la Dumnezeu. Cel care a săvârșit fapte odioase se condamnă singur la regres, redevenind animal sau piatră. Clarvăzătorul american Edgar Cayce preciza că boala și infirmitățile nu trebuie legate automat de ispășirea păcatelor din trecut, teoria sa fiind în acord cu filosofia hindusă care nu consideră că totdeauna Karma este ispășitoare. Unele vieți renasc în suflete dificile deși nu au prea multe de ispășit din dorința de a-și anula Karma și a atinge eliberarea. În acest sens, încercările ne ajută să evoluăm. Biserica insistă să condamne teoria reîncarnării, deși mulți dintre creștini cred în reîncarnare și chiar părerile teologilor sunt împărțite.
Cei care își amintesc
Preoții lama tibetani, numiți și tulku, au dobândit puterea de a se reîncarna fără încetare renunțând de bunăvoie la nirvana. „Tulku“ se referă la ființe care au atins un anumit nivel spiritual și care aleg să revină pe pământ grație compasiunii pentru a-și călăuzi semenii. Sistemul tulkus a fost instaurat în secolul al VIII-lea d. Hr. de Padmasambhava, maestru budist, considerat în Tibet cea de-a doua reîncarnare a lui Buddha Gautama și cunoscut sub numele de Guru Rinpoche, adică „maestru neprețuit“. Unul dintre cei mai cunoscuți „lama reîncarnați“ este Dalai Lama. Pentru ei ceea ce migrează dintr-o viață în alta nu este un individ sau un spirit imuabil, ci o energie a unei înțelepciuni, destinată să existe din nou în lume. La moartea sa, un maestru spiritual lasă indicii care permit regăsirea următoarei „manifestări“, iar discipolii săi trec la căutarea copilului reîncarnat. Noul tulku este recunoscut în urma căutărilor care adeseori se întind pe mai mulți ani și conțin o serie întreagă de teste. S-a observat excepționala înțelepciune și precocitate a acestor copii, ce „reapar“ cu o ușurință extraordinară. După recunoaștere, tânărul tulku primește o educație riguroasă care îl va pregăti pentru viitoarea lui misiune. Cunoștințele vieții precedente îi permit să reia cu ușurință funcțiile predecesorului său. Până în prezent reîncarnările se manifestau exclusiv în Tibet și în zonele învecinate, dar odată cu răspândirea tibetanilor în întreaga lume, tulkușii au apărut și în Occident, Statele Unite, Marea Britanie, Spania și Franța. Precocitatea unor copii, considerați „copii minune“ ar putea fi un răspuns la întrebările legate de reîncarnare. Există cazurile unor copii care la vârste sub cinci ani citesc, vorbesc câteva limbi străine, pot face calcule matematice complexe sau au rezultate uimitoare în alte domenii ale științei. Astfel de cazuri sunt cunoscute și în domeniile artei. Este vorba despre un talent fără legătură cu genele părinților și pe care nu l-au putut dobândi doar prin educație. Mozart afirma că: „atunci când sunt complet singur și în dispoziție bună, armoniile curg cel mai bine și cu cea mai mare bogăție. De unde și cum vin ele, nu știu; nici nu pot să le forțez să vină.“ Bach pretindea că nu face altceva decât să transcrie ceea ce i se dicta: „Eu cânt notele așa cum îmi sunt insuflate. Dumnezeu este cel care face muzică“. Fără posibilitatea vieților anterioare, diversitatea talentelor, a capacităților de înțelegere și adaptare ar rămâne un mister incompatibil cu lumea înconjurătoare.
Materie și spirit
Edgar Cayce a precizat că pe parcursul unor citiri ale vieților anterioare a descoperit că soția sa, Gertrude, fiul său Hugh Lynn, secretara sa, Gladys, și el fuseseră strâns legați în mai multe vieți anterioare. Acesta ar putea fi un răspuns la impresia de familiaritate care ne încearcă uneori în fața unor oameni ce par a fi vechi cunoștințe. Pentru hinduși, conștiința este fundamentală, iar lumea fizică se naște din proiecția conștiinței. În conversațiile cu Krishnamurti, fizicianul David Bohm a observat că filosofii orientali folosesc termeni aproape identici cu jargonul fizicienilor pentru a descrie concepția despre lume, misticismul fiind o cale diferită dar la fel de eficientă pentru a cunoaște ceea ce fizicienii sau oamenii de știință descoperă fragmentar și cu prețul unor eforturi constante. Fizicianul Jean Charron susține că spiritul nostru există în „interiorul“ unor particule de materie, electronii, asemănători unor mici găuri negre. Ei conțin un spațiu și un timp diferite de cele cu care suntem obișnuiți și posedă o viață eternă, în trecut și în viitor, de aceea spiritul poate și după moartea trupească să împărtășească aventura vieții până la sfârșitul timpurilor. Deepak Chopra consideră că „nu suntem ființe umane care au din în când în când o experiență spirituală, dimpotrivă, suntem ființe spirituale care trăiesc o experiență umană.“ Abordând problema lui Dumnezeu, Einstein spunea că „știința fără religie este șchioapă, iar religia fără știință este oarbă“, în timp ce biologul Michel Bounias afirma că „eroarea tragică a religiilor a fost poate aceea de a lăsa să se creadă că omul trebuie să aștepte mântuirea prin iertarea și atotputernicia divină, dar Dumnezeu este legat în lanțuri de care, dimpotrivă, tot noi ar trebui să îl eliberăm.“ Filosoful Karl Popper ne sfătuiește să nu ne lăsăm copleșiți de valul de informații, să nu ne lăsăm înșelați de mode, de terorismul intelectual, de bani sau de putere, ci să învățăm să facem distincția între adevărat și fals. Dovedită sau nu, reîncarnarea rămâne o evidență ce ne permite să ne regăsim propriul suflet și să devenim ființe iluminate, capabile de a atinge scopul suprem al evoluției și armonizarea cu universul.
Ultimele comentarii